o carte, o idee

metamorfoza valorilor românești a anului 2010 parcurge același drum ca în multe alte țări în anii 1960 - citat din Rezsohazy, Rudolf (2006) [2008]. Sociologia valorilor. Iași, Editura Institutul European. Traducere de Ioana Opaiț. pp.115-117 ”revoltele din campusurile americane, protestele împotriva războiului din Vietnam, Mai 1968 în Franța și în alte părți (în special în Germania) vizualizează brusc problemele care sunt în incubație și care stau la baza schimbărilor care aveau să urmeze. Sistemele de valori predominante sunt sfidate. În interacțiunea ”păstrătorilor” și a ”inovatorilor”, primii (puterile din politică, din întreprinderi, din școli, din familii) opun o rezistență care nu e foarte fermă, astfel încât inovatorii reușesc să răspândească modul lor de a gândi și de a se comporta. Dar care sunt problemele? În anii 60, o nouă generație, născută după război, ajunge la vârsta la care tinerii își pun întrebări (nu toți, desigur, ci cei care se exprimă, care dau tonul, care au inițiativa, care marchează evoluția). Aceasta nu a cunoscut războiul mondial, suferințele și lipsurile lui. Este invitat să intre într-o societate care se desfășoară ”normal” și care este în plină expansiune. Dar această societate nu îi propune niciun proiect colectiv mobilizator, așa cum pentru antemergătorii acestei generații fuseseră rezistența sau reconstrucția. Această societate este, în exprimarea lui Riesman, ”subsolicitată emoțional”. Nimeni și nimic nu îi solicită energiile. Or ea nu acceptă fără a proba propunerea de a își lua locul în ”sistem”, de a acționa ca mama și ca tata înaintea ei. Mulți părinți sunt dezorientați. Ei au obiceiuri, dar le lipsesc adesea convingerile. Nu sunt nici măcar în stare să explice motivația atitudinilor și valorilor lor. Criza educației constă de atunci în absența unei imagini sigure oferite de adulți. Aceștia nu își asumă un leadership credibil, ca înainte. Comunicare între generații se face plecând de la două experiențe total diferite: cea a părinților s-a acumulat în timpul războiului, cea a copiilor în plină societate de consum. De aici, neînțelegerile. Când părinții gândesc și judecă luându-și tinerețea ca punct de referință, când încep cu o frază cu ”pe vremea mea”, schimbul devine imposibil.” ”un refuz exprimat de tineri (...) un refuz al autorității, oriunde se manifestă aceasta: în familie, la școală, în politică (...) este refuzul sclerozei universitare, al birocrației și al ierarhiilor (...) al clasei politice. Este o contestare generală, o ”silă” universală, o revoltă împotriva monotoniei vieții, a faimoasei rutine ”servici-casă-somn. Dezvoltarea economică nu a dat un sens vieții. Formele democratice practicate nu au solicitat un sentiment intim al libertății. Dreptatea și egalitatea proclamate oficial contrazic realitatea. (...) Nu este interzis să credem că ruptura care dă la iveală problemele se produce între generații: valorile celor mai în vârstă nu mai trec la cei tineri. Tinerii aspiră la o altă viață, la alte moduri de a gândi, de a simți, de a se purta. Criza văzută în termeni macroeconomici conduce la o formulare asemănătoare: ruptura s-a produs, pe de-o parte, între capacitățile de producție ale economiei și ale societății de consum căreia i-a dat naștere (opera ”eroică” a celor mai în vârstă), și cultură, pe de altă parte, mai ales valorile și aspirațiile (dezvoltate de tiner). Miza care se conturează este cât se poate de generală: este vorba despre scopul și natura societății înseși” nu suntem noi aici? suntem noi aceștia? nu credem noi acestea? nu simțim noi acestea?

happiness and where to look for it

for romania's national day and the bday of one of my sisters-in-law , my family gathered. lots of noise, happiness (or maybe wanna-be feeling of happiness: we always think we should be happy if we are together, if we rationally decide it is a moment for being happy)food and ... searching :D coming back home to my eldest's brother house, i started thinking about me in 10 years. where will i be, what will i be doing, how will i be happy? i tried to understand if i see my life at least a bit similar to his. i realised the answer is rather negative, so again, i started asking why...why different? we come from the same family, we have more or less the same values etc, maybe the only thing that aparts us is the educational opportunities and the times we lived. so, are these two aspects so important that can produce two different lifestyles? i guess this question will find an answer in 12 years, when i'll be the age of my brother but anyways, coming back to happiness, because we all want to create that kind of life that makes us happy, many times we try to create contexts that we think can lead us to feeling good, feeling happy. we are deeply dissappointed when we find out this feeling doesn't appear, so we try again to look for happiness somewhere else, as, of course, it's always because of something that we're not happy...but what if we think of what exactly makes us happy when we experience the feeling? is it the new curtain? the great hotel room or the trip to lapland? or is it the enthusiasm, the intrinsic value of us being happy with ourselves, with our life and decisions that makes us increase the level of our happiness? is it the environment, or the way we connect with that environment - meaning place, people, ideas? where should i look for happiness when everything is tearing apart, when u find no solution and no hope? my answer? in myself and in my power to smile even though i'm in a way forcing myself to do it. and why is that smile authentic? because it comes from my justified wish to create a smiling network, a chain-reaction based on sincerity - an impulse to smile when someone else smiles at you, something that you cannot explain through more than saying "i smile cause he smiled". what is there more authentic than this relation? i guess i define this giving-back moment as the greatest one of authentic happiness and even though i'm tired and my back hurts, i send a huge smile to all those of you who are there to reach it