o carte, o idee

metamorfoza valorilor românești a anului 2010 parcurge același drum ca în multe alte țări în anii 1960 - citat din Rezsohazy, Rudolf (2006) [2008]. Sociologia valorilor. Iași, Editura Institutul European. Traducere de Ioana Opaiț. pp.115-117 ”revoltele din campusurile americane, protestele împotriva războiului din Vietnam, Mai 1968 în Franța și în alte părți (în special în Germania) vizualizează brusc problemele care sunt în incubație și care stau la baza schimbărilor care aveau să urmeze. Sistemele de valori predominante sunt sfidate. În interacțiunea ”păstrătorilor” și a ”inovatorilor”, primii (puterile din politică, din întreprinderi, din școli, din familii) opun o rezistență care nu e foarte fermă, astfel încât inovatorii reușesc să răspândească modul lor de a gândi și de a se comporta. Dar care sunt problemele? În anii 60, o nouă generație, născută după război, ajunge la vârsta la care tinerii își pun întrebări (nu toți, desigur, ci cei care se exprimă, care dau tonul, care au inițiativa, care marchează evoluția). Aceasta nu a cunoscut războiul mondial, suferințele și lipsurile lui. Este invitat să intre într-o societate care se desfășoară ”normal” și care este în plină expansiune. Dar această societate nu îi propune niciun proiect colectiv mobilizator, așa cum pentru antemergătorii acestei generații fuseseră rezistența sau reconstrucția. Această societate este, în exprimarea lui Riesman, ”subsolicitată emoțional”. Nimeni și nimic nu îi solicită energiile. Or ea nu acceptă fără a proba propunerea de a își lua locul în ”sistem”, de a acționa ca mama și ca tata înaintea ei. Mulți părinți sunt dezorientați. Ei au obiceiuri, dar le lipsesc adesea convingerile. Nu sunt nici măcar în stare să explice motivația atitudinilor și valorilor lor. Criza educației constă de atunci în absența unei imagini sigure oferite de adulți. Aceștia nu își asumă un leadership credibil, ca înainte. Comunicare între generații se face plecând de la două experiențe total diferite: cea a părinților s-a acumulat în timpul războiului, cea a copiilor în plină societate de consum. De aici, neînțelegerile. Când părinții gândesc și judecă luându-și tinerețea ca punct de referință, când încep cu o frază cu ”pe vremea mea”, schimbul devine imposibil.” ”un refuz exprimat de tineri (...) un refuz al autorității, oriunde se manifestă aceasta: în familie, la școală, în politică (...) este refuzul sclerozei universitare, al birocrației și al ierarhiilor (...) al clasei politice. Este o contestare generală, o ”silă” universală, o revoltă împotriva monotoniei vieții, a faimoasei rutine ”servici-casă-somn. Dezvoltarea economică nu a dat un sens vieții. Formele democratice practicate nu au solicitat un sentiment intim al libertății. Dreptatea și egalitatea proclamate oficial contrazic realitatea. (...) Nu este interzis să credem că ruptura care dă la iveală problemele se produce între generații: valorile celor mai în vârstă nu mai trec la cei tineri. Tinerii aspiră la o altă viață, la alte moduri de a gândi, de a simți, de a se purta. Criza văzută în termeni macroeconomici conduce la o formulare asemănătoare: ruptura s-a produs, pe de-o parte, între capacitățile de producție ale economiei și ale societății de consum căreia i-a dat naștere (opera ”eroică” a celor mai în vârstă), și cultură, pe de altă parte, mai ales valorile și aspirațiile (dezvoltate de tiner). Miza care se conturează este cât se poate de generală: este vorba despre scopul și natura societății înseși” nu suntem noi aici? suntem noi aceștia? nu credem noi acestea? nu simțim noi acestea?